luni, 21 iulie 2008

Ceva nou, ceva vechi, ceva de imprumut





























Hei, nu sariti, nu dati cu parul! NU ma gandeam la maritis (nu vreau sa-mi complic viata de pe acum)! O sa va dati seama la ce ma refer daca continuati sa cititi.

Pentru ca am terminat facultatea si programul mi-a permis, am hotarat sa ma duc pentru cateva zile la munte, orasul in care s-au mutat rude de-ale mele, anul trecut. Pentru ca pozele explica cel mai bine, eu doar o sa urmez cat de cat asezarea lor si o sa va povestesc putin.

Am ajuns vineri pe la ora unsprezece. Destul de obosita, ma gandeam ca o sa dorm pana seara dar agitatia din jurul meu nu m-a lasat sa-mi tihneasca nici macar cinci minute. Prinsa de povestiri si captata de impresionantul peisaj, nici nu am realizat cum s-au dus orele. Am fost tentata in prima faza sa fac fotografii ( cu imprejurimile, locuinta, animalele lor etc), apoi m-am delectat cu o ciorbita , foarte gustoasa! Am primit vizita unor copile din vecini, fete intre 14-17 ani, care intr-un final m-au convins sa ies in urmatoarea seara, cum spun ele – la banca.

Cu forte proaspete, sambata am explorat gradina, am incercat niste alune si nuci, m-am jucat cu cei trei caini (unul al rudelor, doi adoptati de voie de nevoie) si cu cele doua pisici din curte, m-am intins pe sezlong cu speranta ca ma va rumeni putin soarele, am facut o prajitura, l-am ajutat pe unchiul sa urce ceva in pod, m-am catarat pe acoperis ca sa mananc cele mai aromate corcoduse din zona, am dormit vreo doua ore, iar seara am dat curs invitatiei primite de vineri.

Ceva nou – “la banca” au venit o multime de fete si vreo trei-patru baieti, toti cu telefoanele in palme, la vedere, care in prima instanta, au inceput sa certeteze “fata de la Bucuresti”. O draguta mai indrazneata mi-a luat unghiile la control, m-a intrebat daca inelele-mi sunt de aur, de la ce firma imi cumpar cel mai des haine, iar la sfarsit, cand mi-a vazut telefoanele, a ramas dezazamagita. Cum?! Sa am din trei telefoane, doar unul slide si tocmai ala sa fie Motorola?! Ce dezamagire! Pai da, am inteles intr-un final ca samsungul este fitza locului. Dar stati! Nu orice fel de samsung (ca am si eu unul, model mai vechi – adevarat) ci din acelea ori cu clapa, ori cu sina, dar neaparat cu o camera de cel putin doi megpixeli! Mda, asta ceva nou fata de anul trecut cand am mai fost pe acolo.

Ceva vechi – toti aveau picioarele murdare de praf, pamant sau purtau sosete cu papuci. Timpul a trecut plin cu jocuri vechi (pititea, fazan etc), iar baietii chinuiau ca de obicei fetele si copiii neajutorati. Am primit chiar si oferta de a testa “sarutul de munte” de la un localnic, dar am refuzat ferm si m-am indepartat usor sa nu infurii fiara din el. Din pacate nimic nou….

Ceva de imprumutat – ghinionul o facut sa incurc incarcatorul de motorola (tocmai cel de de motorola!) cu cel de nokia, prin urmare atunci cand m-am trezit ca numai am decat o liniuta, am intrebat in stanga si-n dreapta daca nu are cineva sa-mi imprumute unul. Dupa discutiile precedente despre telefoane, mi-am dat seama ca nu am nici o sansa, insa mi-am incercat norocul. Fara rezultat, desigur. Samsunginistii s-au uitat iarasi ciudat la mine si singurul care a zis ca ma poate ajuta (un baiat de vreo cinsprezece ani) a constatat ca nu se potrivesc mufele. Ce sa-i faci, daca telefonul meu este mai performant si are incarcare pe usb, e vina mea de data asta?!! He-he, DA! :P

Distractia cu iesitul s-a prelungit si duminica seara, iar ca element de noutate, bataia dintre fete si baieti s-a desfasurat cu urzici. Noroc ca nu a trebuit decat sa privesc!

Duminica am hotarat impreuna cu rudele mele sa facem o excursie pana la cota doua mii. Din nefericire, nu am ajuns decat la o mie, dar a fost destul de bine si asa. Narcisista din mine a facut (si-a facut) poze, aproape cu fiecare ocazie. Am oprit la marginea padurii si am cules conuri de brad, iasca, pietre din parau si … niste ferigi pentru mama sa-i duc in Bucuresti. Am vizitat si o biserica, ne-am rugat si am aprins lumanari.
La intoarcere am luat-o pe niste dealuri, unde am oprit sa filmam putin si sa culegem sunatoare. Vremea a fost de partea noastra asa ca am mai zabovit. Cand am ajuns acasa am facut un gratar, la desert am mancat pepene rosu, iar ca extra-bonus, am mai dormit cateva ore.

Astazi, 21 iulie m-am intors acasa, in Bucuresti, impreuna cu motanul meu care a fost confundat de vreo doua persoane - in timp ce asteptam masina – cu un iepure.

Acum, asezata la birou, cu tastatura sub palme, scriu ca vreau si ca sper, la zile si mai bune! Cu putin nou, putin vechi si… de ce nu – cu obiceiuri si lucruri imprumutate! Toate cu farmecul lor!























In drum spre Bucuresti, am vazut o mireasa in mijlocul strazii (se spune ca cine vede una are noroc in ziua respectiva). Titlul, ea mi l-a inspirat :)

4 comentarii:

Darie Ducan spunea...

Ce poze frumoase ai. Adorabile. Sper că te-ai simţit bine. Aşa mă reculeg uneori şi eu la munte, fug de marile oraşe undeva atât de departe unde nu ajung nici ziarele, decât după câteva săptămâni. Superbe poze şi, desigur, tu!

p.s. am primis că te invit la o cafea. Acum nu prea pot, stau pana joi în Bucureşti, dar o putem lăsa pentru la toamnă, să aibă puţin Bacovia în zaţ, ce zici?

numai bine şi topire plăcută într-un oraş de lumânări cu picioare.

Anyry spunea...

Darie,
Multumesc! M-am simtit foarte bine si am de gand sa mai repet iesirea.
Ma bucur ca pleci din orasul de ceara si sper sa ai parte, unde te duci, de cat mai multa racoare si liniste!
Cat despre cafea, cu placere accept invitatia din toamna :)
Ps: Incerc sa ma topesc frumos...

Adi(na) spunea...

Mama ce frumos este la tine! Vreau si eu :((. Si gratar!
Mda, stiu, toti cophiii de la taranoaia cu parintii prin tarile "calde" se branduiesc mai mult decat astia de la oras, dar la obiceiurile "murdare" tot nu ar renunta. Auzi, sosete cu papuci! Stai k poate nu au primit inca adidasi de firma , ca sa-i poata purta cu acele sosete.
Trecand peste acest subiect, trebuie sa-ti marturisesc ca motanul tau este pur si simplu adorabil!

Anyry spunea...

Adi,
Cand mai ajung pe acolo te invit si pe tine. Si la gratar.
Ei, hai sa nu fim chiar asa de rautacioase in privinta copiiilor de acolo. Probabil si noi, daca am fi trait la tara si situatia era aceeasi, am fi gandit la fel (efectul de turma nu-i o noutate).
Trecand si eu peste acest subiect, fara pic de modestie, te aprob in privinta motanului si te invit sa-l cunosti.

Plictisit? Joaca Zuma!